Ce înseamnă solitudine

Pentru mine solitudinea înseamnă să te simți neconform cu mediul, timpul în care trăiești. Înconjurat de oameni să te simți tot singur, tot neînțeles ca un poet romantic, nemuritor și tot mai rece cu fiecare dezamăgire. Te regăsești în scriitori, în poezii, în melodii, în filme și personaje, dar rareori înțelege cineva cum te simți și știe să te ajute. 

Rareori te face să te simți normală, iubită, acceptată. Rareori îți oprește palpitațiile inimii cu o îmbrățișare lungă din care uită să îți mai dea drumul. Adoarme rapid, respirația i se precipită și ești prinsă în brațele lungi slăbănoage, cu capul pe clavicula lui ca o așchie. Încerci să te ridici, dar mâinile încleștate pe tine nu te lasă. Îți dai seama că ești blocată, dar nu îți pare rău. Decizi să nu te panichezi, nu vrei să îl trezești așa că accepți tacit să te lași înapoi pe oasele lui calde. Închizi ochii și ca printr-o minune moldovenească tăcută adormi. Pentru o clipă ești liniștită în brațele cuiva și imaginea asta văzută de sus pare iubire. 

Solitudinea este să simți că nu vei mai avea niciodată ce a fost, că nu se vor mai repeta sentimente, că nu vei mai zâmbi tâmp cuiva vreodată, că nu vei mai adormi pe clavicula cuiva pentru că TU știi că nu poți dormi cu fața în sus, că nu vei mai spune „Te iubesc” făcând dragoste niciodată, că țigara de după în liniștea nopții nu o să îți mai enerveze plămânii. E o stare de dezolare, deznădejde că lucrurile bune de altădată nu se vor mai repeta. 

E o speranță moartă când te regăsești în oameni străini cu care conversațiile te ung la suflet și de lângă care nu ai mai vrea să pleci, iar venind spre casă zâmbetul îți pălește încet și sigur. Se lasă noaptea în urma ta și trenul merge încet mai departe, urcă spre Iași. De ce nu ai rămas în el? Pajiștile sunt mai verzi acolo decât în Muntenia, oamenii mai calzi, mai amuzanți, mai vorbăreți, mai deschiși și uneori mai iubitori. Poezia s-a născut în Moldova, veșnicia s-a născut la sat. 

Solitudinea e să simți că îți iese sufletul pe gură după o zi lungă de muncă. Te pui în cadă încet de parcă te-ai sparge ca un bibelou, cauți cele mai triste melodii pe care ai plâns vreodată, te afunzi în apă, asculți, rememorezi și plângi. Plângi până când simți că ți se pune un nod în gât, sughiți, tremuri, simți că îți ies ochii din orbite, dar nu te simți sătulă. Ai vrea o zi să zaci în pat și să plângi. De ce? Pentru că zilele de odinioară nu vor mai fi niciodată și nemurirea nu mai e distractivă cum părea. Să fii pe un piedestal pentru oamenii care te plac nu te ajută să alungi singurătatea. Uneori ai vrea să îi bagi în suflet, dar nu intră cu forța. Nici tu nu știi ce vrei…

Vrei ceva, dar nu se mai poate. Vrei altceva, dar nu ai curaj. Îți dorești din tot sufletul, dar nu mai ai voință. Puterile ți-au scăzut. Ești o umbră a ce om mișto ai fost odată. Odată când credeai că fericirea nu va seca. Era o vreme când în dreapta era singurul loc în care voiai să fii. Bombăneai mult și fără rost, era frumos. 

Te ridici din cadă, te uiți în oglindă, ai ochii injectați și plini de vene roșii. Îți zici în glumă: așa arătau ochii lui tataia înainte să moară. Te speli pe față și te calmezi. Te uiți la telefon: 40% baterie și e 20:45. 45 minute și vine mama acasă. Trebuie să îmi recapăt vechii ochi. Nu vreau să vadă că am cedat iar. Nu mă simt prea bine. Nu m-am descărcat. Plâng altădată pe îndelete. 

În jumătate de oră am ochii mei cei buni pe față și sunt ok. Nu înțeleg ce m-a apucat. Parcă nici nu îți dai seama când te ia un dor necontenit să plângi să scoți o răutate din tine. Nu mai suferi, dar uneori îți vine să plângi aiurea. Tu ți-ai spus că ești puternică și lacrimile sunt pentru fraiere. În majoritatea timpului așa e. Respecți regula asta. A fost mișto odată când parca aveai o viață care curgea lin pe alt făgaș. Aveai alți prieteni care se uitau la tine ca la soare și veneau să îți ceară ajutorul sau sfaturi. Aveai fratele pe care nu l-ai avut niciodată. A dispărut, e greu și nimic nu mai e la fel. Drumurile sunt uneori triste când nu ai cu cine să împarți două vorbe, două impresii, două bucurii. 

Solitudinea e să te uiți în oglindă 10 zile și să îți zici: Ce dracu s-a întâmplat cu fața ta? Îmbătrânești și te umpli de coșuri pe zi ce trece. Ești tristă. Nu te recunosc. Îți verifici dinții și la orice atingere ți se umple gura de sânge. Fuck, gingiile vieții. Totul sensibilos și rece. 

Trebuie să scapi de sensibilitățile astea. Te vezi urâtă, dar știi înăuntrul tău că nu e așa. Ai zile când strălucești de bucurie și frumusețe. Trebuie doar să te aduni. Începi zi de zi să te uiți în oglindă cu alți ochi, să te îngrijești mai lent, cu mai multă atenție, cu grijă, cu iubire aproape. Așa te trezești într-o zi când îți privești fața udă în oglindă și să zici: Ce frumoasă ești azi… Parcă nu ești tu. Ești pe drumul spre vindecare. O să fii ok. Trec săptămânile și amintirea dureroasă se pierde. Te trezești într-o zi și ai o nouă viață. 

Solitudinea este un blestem dacă ești extrovertit, dar în plină pandemie și pentru un introvertit este binecuvântarea așteptată. Ai timp, energie și putere să te mai analizezi o dată, să înțelegi și să imprimi în minte ce ai greșit pentru a nu mai repeta. Ai în sfârșit curaj să fii vulnerabilă, să îți vezi defectele, să înțelegi ce ieșiri ai și să te controlezi, să îți vezi calitățile și să îți construiești stima de sine bucată cu bucată. 

Când cel care trebuia să te iubească îți spune că ești proastă și nu ești bună de nimic, să ai curaj să îi zici: Mai du-te dracu! Părerea ta nu contează! Stai tu cu fiarele, eu îmi văd de laptopul meu. Ne vedem peste 20 ani să vedem cine a ajuns mai bine. Îți pui geanta pe umăr și pleci grăbită cu regrete, dar în același timp o furie nestăvilită în suflet. Ce bine ar fi să nu mă mai întorc. Să am locșorul meu de paradis și liniște. Trenul așteaptă cuminte. Te urci rapid și toată tensiunea dispare. Ești ACASĂ. Deschizi o carte de mult începută și până la destinație ai terminat-o. Dublă călătorie. Ce bine e să fie liniște…în suflet. 

Ce miracol e să te uiți în oglindă și să te vezi frumoasă. Să zâmbești și să înțelegi de ce te-au plăcut oamenii din trecutul tău. Oameni mișto, dar nu pentru tine.

Solitudinea e să te duci într-o mare de oameni și în loc să începi discuții fără sens, să cauți ieșirea să fii singură. Să simți că poți respira doar în afara acelei camere de necunoscuți. Să fii puternică până la urmă înseamnă să nu mai ai nevoie de un bărbat să te ridice în permanență și să îți spună că poți. Să ai puterea să îți repeți în cap constant că poți, că ai trecut prin ce alții nici nu și-ar imagina, să te reconstruiești după fiecare tornadă și să mai speri în oameni buni. 

Să fii puternică înseamnă să o iei de la capăt de fiecare dată când unii oameni sau evenimente te distrug. Un nou look, o nouă atitudine, curajul de a spune o glumă sarcastică, îndrăzneala de a te duce în locuri necunoscute fără o mână de bărbat să te îndrume ca pe o balerină. 

Cel mai important, puterea de a da forță, curaj, ambiție unor oameni care la fel ca tine, au avut vreodată nevoie de un șut în fund sau o mână care să te deschidă ușa și să îi împingă înăuntru. Nu totul se plătește în bani. Ajutorul se plătește în zâmbete. 

S-ar putea să-ți placă și:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *