Mama se simtea rau de vreo 2 saptamani. Isi luase de 2 ori medical cate 7 zile si varsa intruna. Dureri de cap si ameteli, nici nu se ridica din pat. I-am luat antivomitive, de la dispensar i-a zis sa ia Nurofen, Midocalm, Augmentin si Paracetamol. Evident ca niciuna nu ii facea nimic. Am sunat o data la ambulanta. Au venit, i-au facut o injectie cu Algocalmin si ceva antivomitiv, juma de zi s-a simtit bine. A putut manca si a dormit vreo 10 ore fara sa se mai trezeasca deloc. Ea nu doarme asa mult si se trezeste mereu.

Am zis ca o sa fie bine. Dupa ce a trecut efectul injectiei, starile ei de rau au revenit. Ma saturasem sa o vad ca doarme cu ligheanul langa pat. Nu stiam ce sa-i mai fac sa isi revina. I-am dat vitamine, i-am facut limonada, i-am adus mancare, am incercat sa o scot din casa, orice pastila ii dadeam parea ca ii fac mai mult rau. Nu mai stiam cum sa o ajut si intr-o zi am izbucnit intr-un plans nervos in care i-am zis ca m-am saturat de boala ei, ca e cea mai bolnava femeie din tara si ca nu mai pot mental sa o vad asa ca imi face rau. Poate nu am procedat corect, bine sau ok, dar simteam ca imi plesneste capul de nervi si neputinta. Cand nici paramedicii nu stiu ce sa iti mai faca, tu ca simplu om de rand ce sa mai zici?

Am pastile in casa pentru orice afectiune de zici ca am mini farmacie in dulapuri. Sa o vad cu o fata de moarta in fiecare zi simteam ca imi intoarce mie stomacul pe dos si imi venea sa vars. Starile ei de rau ma afecteaza pentru ca ma doare sa o vad asa.

Intr-o zi m-am intors din Bucuresti. Ma astepta. Nici nu am intrat bine in casa ca o vad imbracata frumos, statea in pat ca mortul cu mainile pe piept, pe fotoliu geanta si plasa pregatite. Mi-am zis, wtf, de asta ma astepta ea? Ma astepta acasa sa ii sun la ambulanta IAR! Simteam ca ma ia cu toti dracii. Vorbesc putin cu ea si apoi sun. Ma duc in statie a doua oara in strada principala sa astept ambulanta vietii. Ciudat, dar in timp de pandemie s-au miscat in timp record. In 15-20 minute au venit si de obicei le lua si 3 ore sa vina din oras, de la 3-5 km. In fine.

M-am dus la geam sa le dau indicatii unde sa mearga, iar femeia paramedic mi-a zis sa urc in masina. Am zis, super, ce dragut. I-am adus la poarta si i-am dus in casa. Aceeasi injectie, de aceasta data mama a cerut sa mearga la spital desi e pandemie si e nebunie in spitale. A inceput circul. Mama zicea sa vin cu un taxi dupa ea, dar eu nu puteam intra. Am stat in statia de tramvai de peste drum de spitalul judetean aka spitalul mortilor si ranitilor.

Am stat cu sufletul la gura sa aflu ce se va intampla. Ea imi dadea mesaje si dupa vreo ora jumate ma suna sa plec acasa ca o sa dureze. Mda, merci. Am plecat. A stat in zona aia de izolare unde i s-a si facut testul 10 ore pana a semnat ca vrea sa astepte rezultatul si a plecat acasa. A venit la 11 acasa intr-un final. Dupa 10 ore de stat pe un scaun alaturi de alti paranoici si isterici parea ca se simte mai bine. A zis ca tot ce a vazut acolo a speriat-o. A doua zi la 00:00 ma suna un numar de fix de Prahova. Raspund si imi da vestea proasta: mama e pozitiva cu Covid. Fuck. Acum ce ne facem? 14 zile in izolare. De la un simplu apel la 112 sa ii faca o injectie sau ceva ajunsesem la stadiul de izolati de lume. M-am dus in camera alor mei, i-am trezit si le-am dat vestea proasta.

A doua zi de dimineata consiliul familial in curte, unchimiu suna a dispensar sa anunte ca intram in izolare. Calvarul incepea. 4 oameni izolati in curte si ei nici nu se inteleg prea bine intre ei. Aceeasi situatie de 2 lei pentru toti, desi doar unul era testat si confirmat. Am incercat sa pastram distanta de ea. Totusi ea voia sa stau langa ea, sa o ridic din boala, sa ii ridic moralul. Numai sa-i vad fata de moarta inviata ma facea sa ma simt ca naiba.

In primele 2 zile simteam ca ma sufoc. Ma gandeam sa sun la Deprehub sa vorbesc cu un psiholog. Starea ei nu se imbunatatea deloc, nu aveam mancare, nici pastile de fiere cum banuia ca are nevoie, haos total. Izolati in curte ca o sleahta de ciumati, ne simteam ai nimanui. Noroc ca patronii de la magazin au fost super oameni si ne-au ajutat cu cumparaturile. Ne-au cumparat tot ce am avut nevoie si le vom da banii la final.

Dupa zile de motivare, discutii patrunzatoare, discutii telefonice cu toata familia, colegele de munca si oricine a mai sunat-o, dupa inca o cadere nervoasa a mea de am plans cu sughituri, in final, s-a ridicat mama ca pasarea Phoenix din cenusa si a inceput sa nu mai vomite. A mancat, a ras, a iesit din casa si in final e omul puternic pe care il stiam. Am trecut prin toate starile posibile, la fel ca ea. Credeam ca nu se va mai ridica din asta, ca aici e finalul unor ani lungi de boala, operatii si umblat prin spitale.

Anxietatea m-a omorat in primele 7 zile care mi-au atarnat de gat ca o piatra de moara imensa, capabila sa ma omoare. Fiecare zi a fost chin. Dormeam pana la 11, la 2 ma culcam pentru 2-3 ore iar sa imi treaca ziua. Am vazut atatea filme si seriale de s-a mirat si televizorul de mine. Am facut gaura in saltea de la atat stat in acelasi loc. Am avut vreo 3 zile in care nu am mai vrut sa ies din casa, nu puteam manca si imi venea doar sa plang. Poarta la care ma uitam cand ieseam din casa, oamenii care sporovaiau fericiti pe strada, toate povestile de pe Facebook si Instagram cu toti oamenii fericiti balacindu-se la mare, totul m-a doborat. E oribil sa te simti ca la inchisoare, toti sa se bucure de lucruri simple ca iesitul la cafea si tu sa stai inchisa in curte cu 3 indivizi din care doar cu unul sa te intelegi bine.

Frica de scandal, de cearta, de neintelegere, de furie si de ura mi-a paralizat creierul. Credeam ca ne vom certa ca idiotii nonstop. Daca exista cineva acolo sus care ne iubeste, mi-a dat liniste si pace 9 zile. E a 9-a zi si saptamana asta am inceput sa numar de la 7 in jos. Zilele parca sunt mai usoare si abia astept sa ies din casa, sa vorbesc cu oamenii. Voi aprecia totul mult mai mult.

Masca de protectie ne-a ajuns in vieti, in garderoba, in dimineti, in accesorii, in suflet. O purtam acum oriunde. Nu stiu cat ne apara, dar ne tine mintea protejata. Un fel de placebo.

Testele astea ies fals pozitiv. Tot sistemul e fucked up. DSP-ul te suna dupa 4 zile. Nu te aude, spui CNP-ul sau numele pe cifre, litere ca in filmele cu prosti. DSP-ul zice sa tii legatura cu medicul de familie. Suni la el de 7-8 ori pe zi si nu raspunde nimeni. DSP-ul zice sa suni la ambulanta sa anunti. Ce sa anunti? Ca stai in izolare? Am sunat la UPU si am vorbit cu o doamna simpatica, a zis sa sunam la 112 doar daca se simte cineva rau. Pe net scrie ca medicul de familie iti poate elibera concediul medical in baza unei declaratii ca nu mai esti bolnav. De ce ai declara ca nu mai ai Covid, daca nu stii daca mai ai sau nu?

Dupa ce ai iesit pozitiv, nimeni nu iti da tratament. Am fost inspirata si am cerut patronilor sa ne ia Paracetamol si vitamina C. Nu stiu cat au ajutat pe langa Nurofen raceala, Parasinus si Modafen. O raceala trece cu oricare dintre astea. Dupa ce transpiri de 2 ori in plapuma iti trece si TBC daca ai avea. Politia a venit la noi dupa 5 zile. Primaria nu ne-a ajutat cu nimic desi auzisem ca ne vor aduce mancare sau alimente. Nimic. Vecinii nici nu ne-au bagat in seama. Ciumati am fost si inca suntem. Daca nu erau oamenii astia cu suflet de la magazin, am fi murit de foame izolati de lume.

Suni la DSP dupa certificat, nu raspunde nimeni. La UPU cand intrebi de retestare la finalul celor 14 zile, cum auzisem la televizor si in toata presa, lucrurile stau diferit. Daca nu ai simptome, nu te mai retesteaza nimeni. Intri inapoi in circuit la locul de munca sau in orice colectiv ai fi incadrat. Cui ii pasa daca inca ai virusul? Nimanui. Ori nu l-ai avut de prima data, testul a fost fals pozitiv si de aceea stau autoritatile linistite, ori nu ii pasa nimanui daca mai infectezi 2-3-25 persoane. Ori ne luptam cu pandemia, ori nu? La televizor se da impresia ca se fac eforturi monstruoase in lupta cu virusul invizibil, dar in realitate… Mori da-te dracu ca nimanui nu ii pasa! Un om in minus, o paine in plus! Asta e filosofia autoritatilor.

Si oare de ce sta familia izolata 14 zile cu bolnavul? Nu am lua virusul de la el? De ce ne tii inchisi in case pe temperaturi de 41 grade Celsius fara sa ne dai sansa la viata? De ce nu ne testezi sa vezi daca avem motive sau nu sa induram inchisoarea de acasa?

Nu doresc nimanui sa stea 14 zile in casa. Starea de urgenta a fost usoara fata de perioada asta cand nu am avut voie nici pana la poarta sa iesim de parca am fi ciumati. Anxietatea, atacurile de panica, starile de rau ti se agraveaza cand nu ai contact social. Parca nimeni nu te baga in seama, nu te cauta nimeni in afara de rudele aflate la departare, nu te intreaba nimeni cum te simti. Nobody cares, in the end!

Sa iesim o data din asta ca e groaznic!

Nimeni nu vorbeste despre cum te afecteaza mental izolarea. Stai si te gandesti la infinit la ce lucruri ai face si nu poti acum. Neputinta, linistea din casa ta si zgomotul vietii din afara curtii care zumzaie si ziua si noaptea, invidia si dorinta de a trai aventuros, toate te afecteaza, te intristeaza si te fac plin de ranchiuna.

Mie cine imi da inapoi 14 zile din viata?

S-ar putea să-ți placă și:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *